Lectii de viata

Traim viata pe care noi insine ne-am construit-o.

Un tamplar, ajuns la varsta a treia, dorea sa se pensioneze. Ii aduse asta la cunostinta, patronului sau, care era proprietarul unei firme de constructii. Ii spuse acestuia despre intentia lui de a parasi munca pe care o facuse multi ani la rand, munca care ii asigurase un trai destul de confortabil, lui cat si familiei lui. In sinea lui stia ca ii va fi mai greu fara salariu permanent, dar vroia sa se bucure in liniste, de ultimii ani din viata, alaturi de familia lui. Spera totodata ca se va descurca cu ce a economisit de-a lungul anilor.

Patronului ii paru tare rau ca unul dintre cei mai buni angajati ai lui, se hotarase sa-l paraseasca, si il ruga sa-si mai amane putin decizia si ca o ultima favoare sa mai construiasca o ultima casa. Tamplarul a fost de acord, dar se vedea cu usurinta ca inima si mintea era de alta parere. Isi pierduse entuziasmul si daruirea cu care lucrase pana atunci, iar casa o demonstra din plin, prin calitatea foarte slaba a lucrarii, facuta in mare parte de mantuiala si in mare graba. Era un mod tare neplacut si rusinos de a-si termina cariera.

Cand casa fusese terminata, tamplarul il chema pe patronul sau, sa ii arate casa, si sa-i predea acestuia cheile casei. Insa patronul , emotionat, ii spuse ca aceasta casa i-o daruieste lui, ca este cadoul sau de pensionare, catre tamplarul nostru.

Ce soc,ce rusine, daca ar fi stiut de la inceput ca aceasta casa ii este destinata lui, ar fi construit-o cu totul altfel. Acum era nevoit sa traiasca in casa pe care singur si-o facuse, fara sa o faca cum se putea mai bine.

Asa se intampla si cu noi, din pacate.Ne fundamentam viata distrasi de tot felul de evenimente minore, reactionand mai mult decat actionand, fara sa dam tot ce este mai bun in noi. Iar cele mai importante momente din viata, trec pe langa noi fara sa depunem tot efortul de care suntem in stare. Apoi, privim socati si dezamagiti la situatia pe care noi insine am creat-o, si constatam cu amaraciune ca va trebui sa ne continuam viata pe care noi insine ne-am construit-o.

Inima perfecta

Se povesteste ca intr-o zi, un tanar s-a oprit in centrul unui mare oras si a inceput sa le spuna trecatorilor ca are cea mai frumoasa inima din lume. Nu dupa mult timp, in jurul lui s-au strans o multime de oameni care ii admirau inima: era intr- adevar perfecta! Toti au cazut de acord ca era cea mai frumoasa inima pe care au vazut-o vreodata…
Tanarul era foarte mandru de inima lui si nu contenea sa se laude singur cu ea. Deodata, de multime s-a apropiat un batranel. Cu glas linistit, el a rostit ca pentru sine
- Si totusi, perfectiunea inimii lui nu se compara cu frumusetea inimii mele!
Oamenii au inceput sa-si intoarca privirile spre inima batranelului. Pana si tanarul a fost curios sa vada inima ce indraznea sa se compare cu inima lui. Era o inima puternica, ale carei batai ritmate se auzeau pana departe. Dar era plina de cicatrice, si erau locuri unde bucati din ea fusesera inlocuite cu altele care nu se potriveau chiar intru totul, liniile de unire dintre bucatile straine si inima batranului fiind sinuoase, chiar colturoase pe alocuri. Ba, mai mult, din loc in loc lipseau bucati intregi, lasand sa se vada rani larg deschise, inca sangerande.
- Cum poate spune ca are o inima mai frumoasa? isi sopteau uimiti oamenii.
- Cred ca glumesti, spuse tanarul dupa ce a examinat atent inima batranelului. Priveste la inima mea, este perfecta! Pe cand a ta este toata o rana, numai lacrimi si durere.
- Da, a spus bland batranul. Inima ta arata perfect, dar nu mi-as schimba niciodata inima cu a ta. Vezi tu, fiecare cicatrice de pe inima mea reprezinta o persoana careia i-am daruit dragostea mea: rup o bucata din inima mea si i-o dau omului de langa mine, care adesea imi da in schimb, o bucata din inima lui, ce se potriveste in locul ramas gol in inima mea. Dar pentru ca bucatile nu sunt masurate la milimetru, raman margini colturoase, pe care eu le pretuiesc nespus de mult, deoarece imi amintesc de dragostea pe care am impartasit-o cu cel de langa mine. Uneori am daruit bucati din inima mea unor oameni care nu mi-au dat nimic in schimb, nici macar o bucatica din inima lor… Acestea sunt ranile deschise din inima mea, pentru ca a-i iubi pe cei din jurul tau implica intotdeauna un oarecare risc. Si desi aceste rani sangereaza inca si ma dor, ele imi amintesc de dragostea pe care o am pana si pentru acesti oameni. Cine stie, s-ar putea ca intr-o zi sa se ntoarca la mine si sa-mi umple locurile goale cu bucati din inimile lor… Intelegi, acum, dragul meu, care este adevarata frumusete a inimii? a incheiat cu glas domol si zambet cald batranelul.
Tanarul a ramas tacut deoparte, cu obrazul scaldat in lacrimi. S-a apropiat apoi timid de batran, a rupt o bucata din inima lui perfecta si i-a ntins-o cu maini tremurande. Batrnul i-a primit bucata si a pus-o in inima lui. A rupt, apoi, o bucata din inima brazdata de cicatrice si i-a intins-o tanarului. Se potrivea, dar nu perfect, pentru ca marginile erau cam colturoase.
Tanarul si-a privit inima, care nu mai era perfecta, dar care acum era mai frumoasa ca niciodata, fiindca in inima candva perfecta pulsa de-acum dragoste din inima batranului. Cei doi s-au imbratisat, si-au zambit si au pornit impreuna la drum.

Cat de trist trebuie sa fie sa mergi pe calea vietii cu o inima intreaga in piept… O inima perfecta, dar lipsita de frumusete… Inima ta cum este? O poti impartii cu altii?

Trebuie să țipăm când suntem supărați?

Intr-o zi, un intelept din India puse urmatoarea intrebare discipolilor sai:
-De ce tipa oamenii cand sunt suparati?
-Tipam deoarece ne pierdem calmul, zise unul dintre ei.
-Dar de ce sa tipi, atunci cand cealalta persoana e chiar langa tine? intreba din nou inteleptul.
-Pai, tipam ca sa fim siguri ca celalalt ne aude, incerca un alt discipol.
Maestrul intreba din nou:
-Totusi, nu s-ar putea sa vorbim mai incet, cu voce joasa?
Nici unul dintre raspunsurile primite nu-l multumi pe intelept. Atunci el ii lamuri:
-Stiti de ce tipam unul la altul cand suntem suparati? Adevarul e ca, atunci cand doua persoane se cearta, inimile lor se distanteaza foarte mult. Pentru a acoperi aceasta distanta, ei trebuie sa strige, ca sa se poata auzi unul pe celalalt. Cu cat sunt mai suparati, cu atat mai tare trebuie sa strige, din cauza distantei si mai mari.
Pe de alta parte, ce se petrece atunci cand doua fiinte sunt indragostite? Ele nu tipa deloc. Vorbesc incetisor, suav. De ce? Fiindca inimile lor sunt foarte apropiate. Distanta dintre ele este foarte mica. Uneori, inimile lor sunt atat de aproape, ca nici nu mai vorbesc, doar soptesc, murmura. Iar atunci cand iubirea e si mai intensa, nu mai e nevoie nici macar sa sopteasca, ajunge doar sa se priveasca si inimile lor se inteleg. Asta se petrece atunci cand doua fiinte care se iubesc, au inimile apropiate.
In final, inteleptul concluziona, zicand:
-Cand discutati, nu lasati ca inimile voastre sa se separe una de cealalta, nu rostiti cuvinte care sa va indeparteze si mai mult, caci va veni o zi in care distanta va fi atat de mare, incat inimile voastre nu vor mai gasi drumul de intoarcere.

Spiritul confuziei

Oamenii nu reusesc sa se faca fericiti unii pe ceilalti, nu reusesc sa se inteleaga reciproc, nu reusesc sa se placa, sa se iubeasca sau sa se respecte. Daca ascultam intr-o oarecare zi stirile, nu se poate ca urechile noastre, sa nu auda ceva despre fapte violente sau lucruri josnice pe care le fac oamenii. Nimeni nu face ceva, ca oamenii, sa se inteleaga mai bine. Fiecare vrea sa contribuie, in felul sau, la o lume mai buna si la pace, dar nici unul nu contribuie la pace prin impacare. Nici unul nu este dispus sa se corecteze pe sine. Fiecare vrea sa inceapa cu celalalt. Toti arata cu degetul inspre celalalt si uita ca celelalte degete sunt indreptate inspre el.
Suntem stapaniti de spiritul confuziei.

Cand apune soarele, cu cine dansati?

Odată , demult, un misionar străbătea Munţii Stâncoşi împreuna cu un tânăr indian, care-i era şi călăuză. În fiecare seară, la acelaşi moment al apusului, tânărul indian se îndepărta, se întorcea spre soare şi începea să se mişte pe ritmul unei melodii suave şi pline de nostalgie, pe care o cânta încet. Imaginea tânărului care dansa şi cânta cu faţa spre soare îl umplea pe misionar de o curiozitate plină de admiraţie.
Într-o zi îl întrebă pe ghidul său :
-Ce înseamnă tot acest ritual pe care-l îndeplineşti în fiecare seară ?
-O, e ceva foarte simplu, răspunse tânărul. Eu şi soţia mea am compus acest cântec împreună. Când suntem departe unul de celălalt, fiecare, oriunde s-ar afla, se întoarce spre soare puţin înainte să apună şi începe să cânte şi să danseze. Astfel, chiar dacă suntem departe, cântăm şi dansăm împreună.

Voi, când apune soarele...cu cine dansaţi?

In seara de Craciun...

Paul a primit cadou de Crăciun o masină nou-noută, de la fratele său.
În seara de Ajun, când a coborât din biroul său, să-si ia masina parcată în fata clădirii, a văzut un copil, de vreo sapte ani, învârtindu-se cu ochii mari în jurul masinii sale.
- Este masina dumneavoastră, domnule? a întrebat el.
Paul a dat din cap.
- Fratele meu mi-a dat-o cadou de Crăciun.
Băiatul rămase năuc.
- Vreti să spuneti că fratele dumneavoastră v-a dat-o asa... gratis? fără să plătiti nimic? ...Domnule! As vrea...
"Desigur, se gândi Paul, stiu ce-i trece prin cap. Ar vrea să aibă si el un frate bogat ca al meu." Dar, ceea ce spuse apoi copilul, îl făcu pe Paul să rămână cu gura căscată:
- As vrea să pot fi si eu un astfel de frate.
Paul se uită cu uimire la băietelul din fata lui si, mânat de un impuls interior, îi zise:
- N-ai vrea să te duc cu masina mea?
- Cum să nu! Tare mi-ar plăcea!
După un scurt raid prin cartier, băiatul se întoarse spre Paul. Ochii îi străluceau de emotie.
- Domnule, n-ati vrea să treceti prin fata casei mele?
Paul zâmbi. Stia ce dorea băiatul. Voia să le arate vecinilor, că soseste acasă, cu o masină mare, nou-noută. Dar Paul gresea din nou.
- Vreti să opriti aici? Lângă treptele acelea, vă rog!
Urcă apoi scările în fugă. După câteva momente, îl auzi cum revine. De data aceasta nu se mai grăbea. Ducea, în bratele sale, un frătior mai mic. Era handicapat. L-a asezat pe ultima treaptă a scării, după care, s-a asezat lângă el...strângându-i umerii cu mâna dreaptă, iar cu cealaltă arătănd spre masina lui Paul.
- Vezi, Jonny? Asta e masina! exact cum ti-am spus sus. Fratele lui i-a dat-o cadou de Crăciun si nu l-a costat nici un cent. Într-o zi, am să-ti dau si eu una, exact la fel ca asta...si ai să vezi, de unul singur, ce lucruri extraordinare sunt de Crăciun, în toate vitrinele din oras, despre care am încercat să-ti povestesc.

Paul s-a dat jos din masină. L-a luat în bratele sale, pe micutul olog, si l-a asezat pe scaunul din fată. Cu ochii sclipind de bucurie, fratele lui mai mare, s-a asezat lângă el si toti trei au început o călătorie de neuitat, prin orasul împodobit de Crăciun.
În seara aceea de Ajun, Paul a înteles pentru prima dată ce inseamna "Mai bine să dai, decât să primesti".

Molia indragostita de o stea...

A fost odata o molie careia i-a picat cu tronc o stea. Toti prietenii si rudele ei o luau in ras, spunandu-i cu emfaza ca nu este realista, indemnand-o sa faca un efort, pentru a gasi pe cineva mai apropiat de conditia ei, precum o lampa de pe strada, una de la intrarea unei case, un felinar sau macar o lumanare. Ei bine, chiar si un candelabru, daca gasea de cuviinta.
Molia noastra insa, era indragostita nebuneste de steaua ei si nu avea de gand sa renunte la ea! Asa s-a facut ca prietenii, parintii, fratii, surorile, matusile si verisorii ei au sfarsit curand, prin a fi arsi, de flacarile luminilor reale, pamantesti si au luat forma unor mici pete de cenusa, pe trotuarele, verandele, podelele si mesele orasului, in timp ce molia a dus o viata lunga si fericita, iubind fara incetare steaua ei intangibila.

Ce este dragostea?

Intr-o zi, Platon l-a intrebat pe Socrate ce este dragostea.
Socrate i-a raspuns :
-Du-te pe campul din apropiere si adu-mi cel mai frumos spic de grau pe care il vei gasi, dar tine cont ca nu ai voie sa faci decat o singura incercare!
Platon l-a ascultat fara sa cracneasca si s-a intors dupa o vreme, fara a aduce nimic cu el. Socrate l-a intrebat ce se intamplase, iar Platon l-a lamurit :
-Atunci cand am intrat in lanuri, am zarit un spic inalt si frumos, dar m-am gandit ca poate voi gasi un altul si mai maiestos, asa ca am mers mai departe . Am cautat in zadar dupa aceea, caci nu am aflat nici un alt spic, asemeni celui dintai, asa ca, nu ti-am mai adus vreunul!
Socrate i-a spus :
-Aceasta este dragostea!

Ce este viata?

Platon si-a intrebat invatatorul ce este viata.
Socrate i-a cerut sa faca un nou drum in padure si sa aduca de acolo, cea mai frumoasa floare, care ii va iesi in cale. Platon a plecat de indata, gata sa isi duca la indeplinire sarcina.
Au trecut trei zile, dar el nu si-a mai facut aparitia.
Socrate a mers si el in padure, sa isi caute ucenicul. In cele din urma, l-a descoperit in mijlocul unei poiene. Socrate l-a intrebat daca a descoperit preafrumoasa floare, iar Platon i-a aratat-o, rasarind din pamant, chiar langa el. Invatatorul l-a intrebat de ce nu adusese floarea la casa sa, iar Platon i-a spus :
-Daca faceam asta, s-ar fi vestejit curand!Chiar daca nu o rup, ea tot va muri, mai devreme sau mai tarziu! Asa ca, am stat in preajma ei, atunci cand a inflorit, iar atunci cand se va ofili, voi cauta o alta, la fel de frumoasa. De fapt, acesta este a doua floare pe care am descoperit-o!
Socrate i-a spus :
-Ei bine , se pare ca stii deja adevarul despre viata!

Cei sapte ani de-acasa...

Intr-un sat, din campie, s-au intalnit la fantana trei femei. Doua dintre ele, nu incetau sa-si laude baietii. Cea de-a treia, insa, nu spunea nimic, cu toate ca avea si ea un baiat, de care nu s-ar fi putut plange. Au luat cele trei femei cate o galeata cu apa si au plecat impreuna inapoi, spre casa. Pe drum, s-au intalnit cu cei trei copii, care se jucau intr-o livada.
- Ia uite-l pe-al meu, a zis prima femeie. E asa de puternic!
- Dar al meu, zise si a doua, e priceput la toate!
Nici de aceasta data, cea de-a treia femeie, nu a spus nimic.
Insa, copilul ei, vazandu-si mama, s-a grabit sa vina si sa ia el galeata. Ceilalti doi baieti au inceput sa rada si au ramas sa se joace mai departe.
Acum se vedea adevarul!
Din modestie, cea de-a treia femeie, nu se laudase cu feciorul sau, dar, in locul ei, vorbeau faptele ...

Friendship lives forever

Vei intalni oameni, care te vor uita...vei uita oameni, pe care i-ai intalnit!
Dar, uneori, intalnesti oameni pe care nu ii poti uita....Aceia sunt prietenii tai!
Un simplu prieten nu te-a vazut niciodata plangand...Un prieten adevarat are umerii umezi, din cauza lacrimiilor tale!
Un simplu prieten nu agreeaza cand il suni, in preajma orei lui de culcare...Un prieten adevarat te intreaba de ce ti-a luat atat de mult, pana l-ai sunat!
Un simplu prieten considera ca prietenia voastra a luat sfarsit ,cand apare prima cearta intre voi...Un prieten adevarat te suna imediat, dupa cearta!
Un simplu prieten se asteapta sa fii mereu la dispozitia lui...Un prieten adevarat este mereu in preajma ta!
Toti oamenii te aud cand vorbesti...prietenii insa, inteleg ce spui, iar cei mai buni prieteni sunt cei care pricep si ceea ce n-ai spus in cuvinte!

Cainele si tigrul

Un câine se rătăceşte prin junglă. Plimbându-se el liniştit, vede un tigru, îndreptându-se în goană spre el, cu intenţia clară să-l mănânce.
- Am încurcat-o! Mă va mânca tigrul!! gândi câinele.
Dar imediat vede nişte oase pe jos. Se aşează pe burtă şi începe să roadă oasele, cu spatele la tigru. Chiar înainte ca tigrul să sară, câinele exclamă satisfăcut, frecându-se pe burtă:
- Mmmm, delicios tigru! Oare or mai fi şi alţii pe-aici?
Auzind, tigrul se opreşte din salt şi, înfricoşat, se prelinge pe lângă copaci, luând distanţă:
- A fost cât pe-aci! Câinele aproape că m-a dat gata!
O maimuţă care a urmărit scena, dintr-un copac, sperând să se pună bine cu tigrul, fuge după acesta, ca să-i povestească înşelătoria. Câinele nostru o vede. Maimuţa îl ajunge pe tigru, şi-i spune pe faţă, toată tărăşenia. Tigrul, înecat de furie, zice:
- Urcă în spinarea mea şi vei vedea ce îi voi face eu câinelui!
Acum câinele vede tigrul cu maimuţa în cârcă şi se gândeşte:
- Ei, cum o mai scot la capăt de data asta?
Dar, în loc să fugă, se întoarce cu spatele la atacatori, prefăcându-se că nu i-a văzut. Şi... când aceştia au fost destul de aproape, zice:
- Unde e maimuţa aia?! De juma de oră am trimis-o să-mi aducă un tigru şi nici acu nu s-a întors!!!

Morală:
Sunt situaţii, în viaţa noastră, în care experimentăm situaţii dificile. Cred că, dacă am putea, să ne rescriem sau sa ne controlăm viaţă, le-am elimina cu multă bucurie.
Iar atunci, când furtuna se abate asupra noastră, de obicei ne adăpostim, intrăm în defensivă şi aşteptăm să vină, din nou, vremuri mai bune.
Ceea ce trebuie să conştientizăm, este că, tocmai aceste situaţii delicate ne pot ajuta, să ne transformăm în diamante.
Doar luând atitudine şi încercând să rămâi calm, atunci când toţi ceilalţi, se pierd cu firea, poţi ieşi victorios!

Ora

Un om a venit de la munca tarziu, obosit si nervos, gasindu-si baiatul, de 5 ani, asteptand la usa.
- Tati, pot sa te intreb ceva?
- Da sigur, despre ce e vorba? a raspuns omul.
- Tati, cati bani castigi pe ora?
- Asta nu e treaba ta. De ce ma intrebi astfel de lucruri, spuse omul nervos!
- Doar vreau sa stiu...Te rog spune-mi, cat castigi pe ora?
- Daca trebuie sa stii, castig 50$ pe ora.
- Ah, a raspuns micutul, cu capul plecat. Tati, imi imprumuti te rog 25$?
Tatal s-a infuriat.
- Daca singurul motiv, pentru care m-ai intrebat asta, este ca sa imi ceri niste bani, sa iti cumperi o jucarie prosteasca sau alte porcarii, atunci du-te direct in camera ta, la culcare. Gandeste-te de ce esti asa egoist. Nu lucrez din greu, in fiecare zi, pentru asa copilarii... Micutul a mers in liniste, in camera, si a inchis usa. Omul s-a enervat si mai tare, pe intrebarile baiatului. Cum a putut sa puna asa intrebari, doar pentru a cere niste bani...
Dupa o ora, omul s-a calmat si a inceput sa gandeasca: "Poate chiar era ceva, de care chiar avea nevoie, sa cumpere cu 25$ si chiar nu mi-a cerut bani des". Omul a mers la usa baiatului si a deschis-o...
- Dormi? a intrebat...
- Nu tati, sunt treaz, a raspuns baiatul.
- M-am gandit, poate am fost prea dur mai devreme, spuse tatal. A fost o zi lunga si m-am descarcat pe tine. Uite, aici ai 25$.
Micutul a sarit, zambind.
- Multumesc tati, a replicat, aproape strigand!
Dupa aceea a scos un pumn de bani. Omul a vazut ca baiatul avea deja bani si s-a enervat din nou. Micutul si-a numarat incet banii si s-a uitat catre tatal sau.
- De ce vrei mai multi bani, daca deja ai? a intrebat tatal.
- Pentru ca nu am avut destul, dar acum am, a replicat baiatul...Tati, am 50$. Pot sa cumpar o ora cu tine???? Te rog sa vii mai repede acasa, maine. Vreau sa mananc cu tine...
Tatal a fost distrus. Si-a luat baiatul in brate si l-a implorat sa il ierte!

Santajul Emotional

Există relaţii care ajung ca un organism bolnav.
Nimic nu mai merge...se pierde orice speranţă!
In fiecare zi, întreţinem o suită de gesturi mecanice, lipsite de perspectivă şi de promisiuni. Sunt relaţii la care ar trebui să renunţăm. Ne-a devenit clar că ne bălăcim în nefericire, că reproşurile se ţin lanţ, că uneori renunţăm la o ceartă numai pentru că am obosit să ne tot certăm sau pentru că am răguşit, ţipând unul la altul. Motivele sunt aceleaşi azi, ieri sau săptămâna trecută. Viaţa noastră are gustul sălciu al repetitivităţii!

De ce nu plecam? Unul dintre motivele pentru care rămânem este prezenţa în viaţa noastră a unui “şantajist emoţional”. Şantajul emoţional reprezintă cătuşele, chingile şi lanţurile care ne mai ţin legaţi de o persoană, atunci când nu ne mai dorim acest lucru. El presupune existenţa unei relaţii de tip călău-victimă, a unei relaţii de manipulare.

Uneori, unul dintre parteneri, începe să se folosească, în mod involuntar, poate, de sentimentele pe care le avem pentru el. Afecţiunea, respectul, ataşamentul devin aşadar...arme pe care celălalt le poate întoarce împotriva noastră, manipulându-ne pentru a obţine ceva ce-şi doreşte.
În cazul unei relaţii disfuncţionale, lucrurile pot merge de la ameninţări cu sinuciderea (“Mă sinucid daca mă părăseşti!), până la interdicţia de a avea contact cu copiii rezultaţi în urma unei căsnicii (“Nu-ti mai vezi copiii daca divorţăm!”). Practic, cel care şantajează descoperă punctul sensibil al şantajatului şi îl ataca pe celalalt, in mod sistematic, în acea zonă.

Există multe mecanisme prin care se exercită un şantaj emoţional, iar relaţia de cuplu este unul dintre mediile cele mai propice dezvoltării lui. În general, chiar şi între două persoane, care se iubesc, se dezvoltă o relaţie de tip dominat-dominant, numai că, de multe ori, nu este foarte clar care dintre cei doi “se supune” şi care “ordonă”. În cazul şantajului, presiunea venită din partea celuilalt, nu este manifestată făţiş. Cel care şantajează, ajunge să-l determine pe partener să dezvolte un complex de vinovăţie. El nu îşi va exprima în mod explicit solicitările, ci o face recurgând la alte mijloace. Dacă ar cere lucrurile, pe care şi le doreşte, în mod firesc, atunci s-ar putea împiedica de un refuz şi de invocarea unor argumente raţionale. Ori, ceea ce doreşte şantajistul este rezolvarea unei doleanţe, nu pe calea logică, ci pe un drum care presupune frică şi vinovăţie. El îl va supune pe celălalt la presiuni si nu va rata nici o ocazie de a-l face pe acesta să se simtă vinovat, îi va arunca în spate povara nefericirii sale.

Deşi, el pare cel slab, cel nefericit, cel adâncit în cea mai profundă depresie, de fapt, el e cel puternic. Tirania lui, e cu atât mai eficientă cu cât o exercita, folosindu-se de cele mai “soft” mijloace, respectiv de cele care ţin de inimă, nu de raţiune.
Şantajistul are gheare învelite în mănuşi de catifea!

LISTA DE CUMPARATURI

O femeie imbracata saracacios, cu o privire de invins, a intrat intr-o zi, intr-o bacanie. S-a apropiat de stapanul magazinului intr-un mod foarte umil şi l-a intrebat daca nu ar putea sa-i dea si ei pe datorie, cateva alimente.
I-a explicat, cu glas usor, ca sotul ei era foarte bolnav si ca nu putea munci, ca aveau si sapte copii, care trebuiau hraniti.
Bacanul, a privit-o de sus si i-a cerut sa paraseasca imediat magazinul sau.
Avand insa in gand, nevoile familiei sale, femeia i-a mai spus:
-Va rog, domnule, o sa va aduc banii inapoi, de indata ce voi putea.
Bacanul insa, ii spuse ca nu-i poate da pe datorie, pentru ca nu are credit deschis la magazinul sau.
Langa tejghea se mai afla inca un client, care a auzit discutia dintre cei doi. Clientul facu cativa pasi inainte si ii spuse bacanului ca o sa acopere el costurile, pentru orice are aceasta femeie nevoie, pentru familia sa. Bacanul raspunse parca in sila:
-Ai o lista cu cumparaturile de care ai nevoie?
Femeia a raspuns:
-Da, domnule!
-O.K, spuse bacanul, atunci pune-o pe cantar si eu o sa-ti dau marfa de aceeasi greutate cu lista dumitale. Femeia, ezitand o clipa, cu privirea in jos, baga mana in geanta si scoase o bucatica de hartie, pe care scrise ceva in graba. Apoi, puse cu grija biletelul pe cantar, cu privirea tot aplecata.
Ochii bacanului si ai celuilalt client priveau plini de uimire, cum cantarul statea inclinat, in partea cu hartia.
Bacanul, privind la cantar, s-a intors usor catre client si ii spuse mormaind:
-Nu-mi vine sa cred!
Clientul a zambit, iar bacanul a inceput sa tot puna pe cantar alimente. Cantarul tot nu se echilibra, asa incat, acesta tot punea pe el alimente, din ce in ce mai multe, pana cand, pe cantar nu a mai incaput nimic.
Bacanul sedea, privind cu dezgust. In fine, smulse bucatica de hartie de pe cantar, si o privi cu mare uimire.
Nu era vorba de o lista de cumparaturi, ci era o rugaciune, care spunea asa:
"Iubite Doamne, Tu imi cunosti nevoile, asa ca eu le pun in mainile Tale."
Bacanul, ii dadu femeii alimentele si privea in continuare tacut, inmarmurit. Femeia ii multumi si pleca din magazin. Celalat client, ii dadu bacanului o hartie de 50 de dolari si ii spuse:
-A meritat toti banii! Numai Dumnezeu stie, ce greutate are o rugaciune!

Aşteptările

A fost o dată un om, care avea un cal. Sau calul avea un om, depinde din perspectiva cui priveşti. Omul era nemulţumit, deoarece, spre deosebire de alţi cai, calul său trăgea la trăsură foarte agale, în timp ce ceilalţi cai galopau. Orice metodă încercase omul, de la bătaie până la înfometare, dăduse greş. Calul nu ieşea din ritmul său agale în nici un chip.
Într-o zi, aparent ca oricare alta, omul scăpă un măr din mână, care se rostogoli până la picioarele calului. Acesta îl înfulecă pe nerăsuflate. În ziua respectivă, calul păru că trage trăsura puţin mai repede, decât o făcea în mod obişnuit. Voind să vadă, dacă există o corelaţie, între mâncatul mărului şi viteza de deplasare, în ziua următoare, omul îi dădu calului două mere.
Interesant lucru...după ce devoră cele două mere, calul trase la trăsură puţin şi mai repede, decât în ziua precedentă. Satisfăcut și totodată intrigat de rezultat, omul continuă să crească treptat numărul de mere, dăruite zilnic calului, iar acesta din urmă, continuă să-şi crească viteza de deplasare, la fel de progresiv, precum creştea şi numărul merelor.
În cele din urmă, omul stabilise un număr de o sută de mere pe zi, dăruite calului, iar acesta, fugea mai repede decât oricare alt cal, din toată regiunea.

Omul era acum satisfăcut, bucuros că în sfârşit calul a înţeles ce vroia de la el…. să tragă trăsura repede!

Calul, la rândul său, era la fel de satisfăcut, bucuros că în sfârşit omul a înţeles ce vroia de la el… multe mere zilnic!

O astfel de relaţie stă la baza dezamăgirilor, din viaţa fiecăruia dintre noi. Mereu aşteptăm, câte ceva, de la alţii şi ne irităm ori de câte ori, aşteptările, rămân nesatisfăcute.
Greşim, dacă gândim astfel!!!
În consecinţă, nu ne putem întreba mereu, ce ar putea să facă alţii pentru noi...ci şi ce am putea face noi pentru alţii!

Necazurile si bucuriile vietii

Intr-o zi , calul unui taran a fugit din batatura. Catre seara , toti vecinii s-au adunat in fata casei lui si i-au spus :
- Vai , ce mare ghinion !
Taranul a stat putin pe ganduri si le-a raspuns :
-Poate.

A doua zi , calul s-a intors inapoi si a adus impreuna cu el alti sapte cai salbatici. Oamenii din sat s-au minunat si au zis :
-Vai , ce norocos poti sa fii !
Taranul nu a parut fericit nevoie mare , ci a spus :
-Poate.

In ziua urmatoare , fiul taranului a incalecat pe unul din caii salbatici , incercand sa il imblanzeasca , dar a fost aruncat la pamant si si-a rupt un picior. Oamenii din vecini l-au cainat pe taran :
-Vai , ce nenorocire pe capul tau !
Taranul , le-a multumit pentru grija lor si le-a raspuns :
-Poate.

In a patra zi , mai multi ofiteri au venit in sat si i-au adunat cu arcanul , pentru oaste , pe toti tinerii barbati , dar nu l-au luat si pe feciorul taranului , datorita piciorului lui rupt. Prietenii si cunostiintele taranului au venit la el acasa si l-au felicitat :
-Hei ! Nu e nemaipomenit ? Fiul tau a scapat de armata !
Taranul a dat din cap si le-a spus :
-Poate.

Micuta domnisoara

Cu picioarele goale si murdare, asezata pe pamantul reavan , fetita privea, cu o oarecare curiozitate, perindarea nesfarsita si indiferenta a oamenilor .
Nu facea nici o tentativa, cat de mica, de a le vorbi. Nu scotea nici un cuvant niciodata. Oamenii, preocupati de treburile lor, treceau pe langa ea, fara a-i arunca vreo privire sau a se opri in dreptul ei.

A doua zi, mi-am facut din nou drum prin parc, curioasa sa vad daca fetita mai era acolo. Statea in exact acelasi loc, la fel de singuratica. O tristete nemarginita razbatea prin ochii ei albastri. Fara a mai sta pe ganduri, m-am indreptat catre ea. La urma urmei , un parc nu este cel mai indicat loc pentru un copil singur...
In timp ce ma apropiam de fetita, am observat o umflatura ciudata, care ii ridica usor, la spate, rochita. M-am gandit ca, poate din acest motiv, oamenii o ocoleau, fara a face cel mai mic gest de a o ajuta. Atunci cand, am ajuns chiar in fata ei, fetita si-a coborat privirea, evitand privirea mea staruitoare. Acum puteam vedea clar forma spatelui ei. Intre coaste se inalta o cocoasa grotesca, de mari dimensiuni. I-am zambit fetei, incercand astfel sa-i dau de inteles ca totul era in regula, ca eram acolo pentru a-i vorbi si a-i da o mana de ajutor.

M-am asezat langa ea si am incercat sa sparg gheata cu un simplu si anodin "Buna ziua". Luata prin surprindere, fetita a baguit un "Buna" usor rarait , dupa care, m-a privit indelung in ochi. I-am suras din nou, iar ea mi-a raspuns cu un zambet timid. Am stat de vorba pana cand, pe nesimtite, s-a lasat intunericul, iar parcul a devenit pustiu. Am intrebat-o de ce era atat de trista. Fetita s-a uitat la mine cu o expresie melancolica si mi-a zis :
-Pentru ca sunt diferita!
Am confirmat imediat:
-Da, esti altfel, si i-am zambit.
Fata i s-a innegurat parca si mai mult, in timp ce imi raspundea:
-Stiu asta!
-Fata mica, i-am zis , atat de draguta si de inocenta , imi aduci aminte de un inger.
Ea s-a uitat la mine si mi-a suras, apoi, s-a ridicat usor pe picioare si mi-a spus:
-Intr-adevar?
-Da , micuta domnisoara , esti asemeni unui inger pazitor , trimis sa vegheze asupra trecatorilor, din acest parc.

Fetita, a dat afirmativ din cap si mi-a aruncat un nou zambet, dupa care, si-a deschis larg aripile si cu o sclipire sagalnica in ochi, mi s-a adresat :
-Da , ai dreptate! Sunt ingerul tau pazitor!
Am amutit, incapabila sa fac macar cel mai mic gest, convinsa ca am vedenii!
Ea a continuat sa imi vorbeasca :
-Intrucat, in cele din urma, ai reusit sa te gandesti si la altcineva, in afara de tine insuti, inseamna ca treaba mea pe pamant s-a terminat.
Am sarit si eu in picioare si am exclamat , cu o voce poate prea stridenta :
-Asteapta putin ! De ce nici unul dintre trecatori nu s-a oprit din drum, pentru a ajuta un inger ?
Ea a clopotit din glas, amuzata :
-Tu ai fost singura care ma putea vedea si ai crezut in mine, in adancul inimii tale!
Apoi, usor, fara cel mai mic fosnet, si-a luat zborul si s-a pierdut in ceruri.

Daca te-ai gandit vreodata ca, nu te ai decat pe tine insuti , aminteste-ti ca, ingerul tau pazitor este pe aproape , veghiind mereu asupra ta!

Curaj și tărie

Nathaniel s-a dus acasă cu inima frântă şi i-a spus soţiei sale că este un ratat. Fusese dat afară din slujba lui de la vamă. Mare i-a fost surpriza când soţia lui i-a răspuns cu o exclamaţie de bucurie:
- Acum, spuse ea triumfător, poţi să-ţi scrii şi tu cartea !
- Da, replică soţul ei, neîncrezător, şi din ce o să trăim până termin ?
Spre marea lui uimire, ea a deschis un sertar şi a scos din el un teanc mare de bani.
- De unde, Doamne iartă-mă, ai toţi banii ăştia ?
- Întotdeauna am ştiut că eşti un geniu. Ştiam că într-o zi vei scrie o capodoperă. Aşa că, în fiecare săptămână, am economisit câte puţin din banii pe care mi-i dădeai pentru gospodărie. Suma pe care o avem ne va ajunge pentru un an.

Aşa s-a născut unul dintre cele mai bune romane din literatura americană, Litera stacojie, de Nathaniel Hawthorne (1804-1864), urmat de alte romane şi nuvele.

Nu se poate spune că unii oameni au voinţă şi alţii nu. De fapt, unele persoane sunt pregătite să se schimbe şi altele...încă nu!
”Fără schimbare, ceva dormitează în noi și doar arareori se trezește.” – Frank Herbert.